Fara titlu .

Treceam pe langa oameni, precum treceau norii pe langa mine. Fiinte vii, cu tot felul de sentimente. Oameni cu fete vesele, preocupate, triste, si pe langa cel mai rau tip de creaturi terestre; oameni ce aveau se ascundeau in spatele unui zambet.

Si pe langa adolescenti.

Acele cercuri prost formate, intr-o imensitate de patrate inalte, care par sa nu se adapteze intr-un nici un fel de loc. Acele cercuri, care isi vindeau inocenta pe sarutari de ciocolata si durerea pe un sir subtire de praf magic. Durere care se resimtea, fiind capturata, intre oase si piele si se intrevedea incrustata in cearcanele din imprejurul ochiilor; intr-un nas infundat si rosu. Si tremuranda, in buza de jos.

"Credeam ca ai sa ma iubesti  in ciuda defectelor mele. " - mi-ai spus. 

Si chiar o faceam. Te iubeam si stiam asta, pentru ca pentru tine nu mi-ar fost frica sa ma avant pe mare.

Stii de ce? 

Marea, ori cat de larga si trista ar fi, are un punct de reper. Un tarm de la care sa pleci, si unu unde sa ajungi. Nu e infinita. Nu e albastru-melancolica, nici verde ca ochii tai. E incolora,ca si mine, unde se reflecta soarele, si culoarea norilor, sau cea a tristetii.

Te iubeam pana pe partea intunecata a Jupiter-ului. Si poate si mai departe.

Dar nu puteam sa iubesc monstrul din mine. Nici ceea ce aveam sa provoc.

Te-am pus sub semnul intrebarii, din simpla curiozitate, iar tu, ai pus punct discutiei noastre intr-o zi de Vineri, si tot ce ai facut  a fost, sa ma lasi fara cuvinte (...) . 

Iti iubeam monstrii mai mult decat pe ai mei.

Te iubeam pe tine, mai mult decat pe mine.

Si cred ca, tot timpul am trait o realitate absurda. Poate conturul cercului meu inca nu e prea bine definit. 

Poate nu e menit sa fie definit.

Poate ca am sa devin o simpla linie paralela, si nu am sa mai coincid cu nimeni, niciodata.

Si cand te gandesti ca unele persoane merg sa doarma, si pur si  simplu nu se mai trezesc. 

Nici eu nu am mai  vrut sa ma trezesc .