Noi doi.

Miros de tigare si batai ale inimii care pareau fara sfarsit.

Si mai erau si sperentele, care se afundau in intuneric; din ce in ce mai mult.

Si trupul tau; ca de papusa, modificat dupa dorintele mele nocive; nerusinate.

Mainile mele chair iti cautau trupul ca si cum ar fi cautat dupa o comoara; parea in zadar. 

Partea ta de pat era goala; desi goala, se zareau ridurile cearceafului si inca se simtea caldura ultimei tale sederi.

Si tricoul tau, imprastiat pe podea ca si cum ar fi fost o pata alba de vopsea cu un miros floral -amarui de primavara.

Totusi, era o toamna tarzie, si eu nu apucam sa te mai vad atat de des pe cum vroiam; mai bine zis, eram absenti, unul fata de altul. Cu toate astea, o linie se fragmenta intre noi doi, caci apareau scantei cand ochii tai, de culoarea carbunelui, ma priveau.

Si cu ce intensitate si neliniste; 

Iti ascultam cuvintele, deoarece imi pareau versuri de iubire. Imi placea cand imi vorbeai. Aveai un ton aparte, deosebit de toate persoanele pe care le cunosteam; si pareai fragila.

 Insa, linistea pe care ai lasat-o in urma e atat de tacuta, incat imi macina pasi pe care ii fac; unul dupa altul.

Si din cand in cand, aveam impresia ca trupul tau alb, inca bantuia camera in cautarea neasteptatului;un trup plapand si subtire,care se mai oprea din cand in cand asupra unei cesti fierbinti si neagre, de cafea, ca parul tau de abanos.

Si imi era dor ; 

De parfumul tau; dintre mii de persoane, te distingeam ca pe o floare rara. Aveai tu, in sinea ta, o fragranta speciala, menita sa ma atraga langa tine.Atunci cand te inclinai usor, in tot zgomotul diminetii, parca nu mai auzeam pe nimeni, si nimic. Doar pe tine.

Atata rabdare, ma consuma; cand stiu ca nu te mai intorci. 

Ce sa intamplat aici, de nici linistea nu mai rasuna, cu sunetul ei ciudat si melancolic? 

Si cred ca ai plecat, pentru ca nu ai auzit cuvintele pe care vroiam sa ti le spun; si ai plecat si m-ai lasat fara glas si ton de apel si parca, si zambetul mi sa sters de pe fata.

Si rad mai fortat ca deobicei pentru ca situatia asta e atat de trista, incat ma face sa rad.

Si rad; dar rad singur.

Si mergeam noi doi, pe strazi mai singure ca tine si ca mine. Si mai pline decat sentimentele pe care nu aveam curaj sa le impartasim. Unul simte nevoia sa se plimbe prin locurile prin care te plimbai si tu, doar ca sa iti simta prezenta. Si cafenele si-au pierdut din stralucire si din miros. E amar, parca, ca si o cafea fara lapte sau zahar. Si dintre toate locurile; al meu preferat, era in bratele tale, intr-un pat moale, unde nu mai aveam nici griji sau inhibiti. 

Nici muzica nu mai rasuna; nici nimic. Cred ca ai plecat, in momentul in care pasii nostri nu am mai coincis .